"Ganduri la miezul noptii"..

E absolut uimitor cum oamenii, atinsi de patima alcoolului, incep sa se redeschida pe sine si sa redescopere ce au pierdut din ei, Sa luam de exemplu seara aceasta: 4fete petrecand singure in compania unei sticle de vin incep sa se destinda ajungand la punctul primordial ce ghideaza existenta lor primara. Au baut putin, dar bujorii obrajilor nu mint. Sunt atinse de gustul dulce-acrisor al vinului si pe la ora 12 incep sa debiteze aiureli legate de o experienta de viata presupusa, pe care nu au avut inca ocazia sa o simta. Traiesc si respira haotic in aerul inchis al unei case luminate tarziu, spre indignarea vecinilor somnorosi.
Ea incepe sa planga. Atmosfera tacuta a incaperii ii apasa butonul nostalgiei. O zi trecuta i-a ramas in memorie, marcandu-i noaptea cu o gandire negativa asupra unei vieti ravasite. Viseaza. I-a trecut faza in care plangea dupa el. Acum fredoneaza versuri dintr-o piesa pe care nu o constientizeaza, dar o resimte pana in adancul venelor prin care inca fierbe sangele. Inca se gandeste la el. Ce bine ar fi fost daca el ar fi fost alesul. Ar fi trait fericiti, s-ar fi iubit amandoi. Acum au ramas doar el si ea. Doua persoane ale caror destine separate se vor mai intalni acum doar din intamplare, aleator, fara o oarecare semnificatie.
L-a iubit mult. Dar nu a indraznit sa-i spuna. S-a gandit ca e semn de slabiciune, s-a gandit ca o va iubi mai putin daca ii va spune ca-l adora, ca-l idolatrizeaza. A gresit, iar acum e tarziu sa indrepte lucrurile. Acum i-a ramas amintirea pe care o tine incuiata in sertarul in care are sticla de scotch pe care o deschide cu amaraciune din cand in cand, in momentele ei de neliniste ...

Written by Paula {19.11 pe la miezul noptii}.

Noaptea in care planetele s-au aliniat [second part]

Dupa cum multi dintre voi stiti sau nu am inceput acum ceva vreme o mica povestioara pe care a venit timpul sa o continui si sa o sfarsesc, tinandu-ma pe cat posibil de tonul pe care l-am impus. Btw--> clic pentru prima parte.

Rafala de vant rece ce adusese ziarul care ii instiintase despre marele eveniment astronomic deveni acum definitiva, racoarea instalandu-se iremediabil pana la sosirea diminetii.
Cei doi amorezati se ridicasera zgribuliti de pe bancuta incomoda si inaintara pe strada pustie, animata de cele doua inimi batand haotic dar complementar. Intunericul devenit crepuscul ascundea impreunarea tacita a palmelor cuplului. Pasii lor timizi strabateau asfaltul umed-racoros, incercand sa nu ii disturbe somnul. Se privesc apasat in ochi ca si cum s-ar intelege printr-un limbaj cunoscut numai de ei, un limbaj pe care acum l-au scos dintr-un cufar vechi, pastrat anume pentru persoana care il va intelege.
Se hotarasc sa isi intrerupa mersul in pasi usori si sa se opreasca la un restaurant iesit in cale, unde becurile inca mai ardeau, iar formatia de jazz canta neobosita catorva batranei asezati aleator la mesele rotunde.
Intrarea in local este facuta subtil, tinerii ocupand un loc retras-in salonul pentru nefumatori unde se mai afla un cuplu de varsta mijlocie: ea-cocheta, purtand un taioras crem ornamentat cu o funda visinie si o fusta ce descoperea pulpa, inca neatinsa de capriciile varstei, iar el-rosu la fata de la prea mult vin-se vede- imbracat deosebit de elegant pentru o noapte ordinara, comuna, semn ca sarbatoreau ceva.
Surprinsa de voiosia celor descrisi, fata incepu un dialog cu cel care ii intelgea cel mai bine limbajul:
- Ce draguti sunt...oare ce discuta? Ma intreb daca sunt impreuna dintotdeauna.
Baiatul asaltat de afirmatiile prea numeroase ce i-au intrerupt visarea raspunse aiurit.
- Sigur ca sunt. Asa vom fi si noi: doi oameni ce trec impreuna prin crizele varstei mijlocii care inca mai au ce afla unul de la celalalt.
- Promiti? vocea naiva a fetei il sperie pe baiat. Un tremur ascutit ii trecu prin tot corpul si il facu sa realizeze cele spuse. Acum trebuia sa zica ceva...
- Promiti? repeta din nou fata.
- Da, facu el ingandurat, da, promit.
La masa "varstnicilor" dialogul era tot un schimb de impresii asupra noilor veniti:
- Uite...asa eram si noi, zise barbatul, semn ca vinul nu i se urcase de tot la cap. Eram doi copii asa ca ei si inca suntem.
- Da...ai dreptate. Ma duc sa-i chem cu noi la masa. Cred ca in seara asta s-au logodit si au venit sa celebreze. Nu cred ca se supara daca vin sa stea cu noi.
Femeia, la vreo 40 de ani, se indrepta catre cuplul de indragostiti.
- Eu si sotul meu am dori sa invitam domniile voastre la masa noastra. Demult nu am mai vazut niste logodnici care sa exprime asa de bine iubirea lor. Ne-am bucura sa ne fiti alaturi la aniversarea noastra.
- Cu placere, zambi joviala tanara logodnica. A cata aniversare este?
- A 20-a.
- Si e la fel ca la inceput?
- Nu. Multe s-au schimbat. Sentimentele, in schimb, au ramas aceleasi.
Emotionat de prezenta celor doi iubiti, barbatul isi sterse cu servetul urma de transpiratie de pe frunte si se puse la dispozitia cuplului pe care il admirau atat el, cat si sotia sa. Ba mai mult, ca semn de apreciere mersese la formatie si ceru acesteia valsul miresei pentru ca vru sa-i vada dansand ca la nunta la care era sigur ca nu o sa asiste.
Dansul acela le dovedi ca dragostea pe care si-o poarta este infinita, ca amandoi ajunsesera la starea absoluta a spiritului lor.

Hope you enjoyed it. Paula

Fata sihastra

Era o zi de vineri - 22. Desi vara ne batea la usa, afara ploua infernal, iar picurii in sine te indemnau la un joc bizar. Nu a realizat in ce moment a zburat pe usa, nu si-a dat seama ca era aproape dezgolita, doar rochia de un purpuriu iesit din comun acoperind-o. Delicata-i fata iesea in evidenta: parul de un roscat exagerat si bretonul lung ce-i acoperea ochii fardati cu un gri inchis; papucii micuti cu sireturi colorate, mainile finute, pielea-i ca de catifea - toate astea te duceau cu gandul la o papusa rebela. Chiar si un parfum amar pe trupul ei ar avea o mireasma dulce, insa asta probabil stiti.
Prin picurii desi ea pasea si nu-i pasa ca oamenii o priveau cu niste ochi imensi - nu-i pasa ca a ramas singura. Nu-i pasa de ce avea sa urmeze, nu stia ce grozavii aveau sa se mai intample. Muzica din casti o ajuta sa se conecteze la lumea ei ireala dar cu imperfectiuni, sumbra insa cu parti frumoase, perversa dar sadita cu romantism.
Si incepe sa alerge, credea ca doar ploaia o va mai bucura in noptile intunecate de mai. Intr-un moment de neatentie - buf! - cade.. Se prabuseste pe asfaltul rece, in parcul gol, sec. Isi scoate din geanta telefonul, incearca sa apeleze un numar. O voce calda de barbat ii raspunde:

-Alo.
-Buna Arthur.
-Iris! Nu pot sa cred. Cum.. Cum..
-Da. Eu sunt. Te-am sunat sa-ti spun ca mi-e dor de tine, intotdeauna mi-a fost. Banuiesc ca Mark ti-a spus ca te urasc.
-Intr-adevar.. Dar..
-Nu. Nu spune nimic. Nu era adevarat. Imi pare rau ca te-ai intors de unde ai venit.
-Dar eu am fost aici tot timpul!
-Nu, asa pretindeai.. Ai evadat din lumea ta imaginara. Acum m-am izolat si eu in a mea. Poate o sa ne mai vedem. Poate.. La revedere!
-Dar .. !

Ii inchisese. Fata sihastra s-a intors in lumea ei.
Toti spera sa o revada. Tu ?

Scris de Ella.

The man has reached perfection

...in traducere "omul a atins perfectiunea".
Paradoxal ce spun, nu? In lume se desfasoara razboaie, conflicte, foamete toate declansate de omul despre care, zic eu, a atins perfectiunea. Asta sa fie perfectiunea, absolutul ce poate fi atins de catre rasa umana? NU neaparat. La altceva ma refer.
Tu, omule, ai ceva ce altor rase le lipseste. Esti inzestrat cu cele mai alese calitati si indraznesti sa nu te numesti o creatura perfecta?
Tu poti citi, gandi, procesa...viata unui calculator si functionarea lui e nimic pe langa a ta. Inima ta bate in medie 65 de ani fara oprire. Nicio masina nu tine atat de mult.
Tu ai ce putere vrei tu sa ai, esti [cliseic] ceea ce vrei tu sa fi, iti manipulezi soarta/destinul cum vrei. Tu poti discerne, poti alege intre relativul bine si relativul rau, poti absolut orice. Nicio limita nu ar trebui sa stea in calea posibilitatilor infinite de care dispui [no boundries, just posibilities] si nicio limita nu sta. Ce te opreste pe tine, omule, sa iesi chiar acuma pe balcon si sa iti strigi perfectiunea? Pentru ca esti perfect. Ai observat vreodata cat de bine, cat de simetric iti este alcatuita fizionomia, cat de precise sunt toate elementele care te alcatuiesc? Te-ai surprins vreodata admirandu-ti gandirea superioara?
Esti un ipocrit daca nu multumesti nimanui pentru ceea ce esti. Esti crestin: multumeste-i lui Iisus, esti musulman: multumeste-i lui Allah. Nu esti religios, arata-ti recunostiinta stelelor, idolilor tai, cui vrei tu, dar neaparat fi recunoscator pentru faptul ca esti, ca ai, ca poti.
Spune-mi ca nu am dreptate. Astept pareri.
written by Paula

Blitu' la control

Spiritul meu critic tanjeste acerb dupa o polemica si se pare ca e asa de puternic incat trebuie sa-i dau satisfactie pana nu ma consuma pe interior. Il rasfat, dar am cu ce...Eu ce sa fac daca mi se dau subiecte?
Astazi de exemplu vreau sa intru in polemica cu toti acei sau acele care comit o crima impotriva fotografiei, ce pana mai de curand era intr-adevar o arta de care ochiul se putea bucura fara sa se simta atacat sau invadat grosolanesc.
Ma simt lezata de toate acele poze-kitsch...Rectific nu pot fi numite poze...raman kitschuri in care se incalca orice tentativa macar decenta de a crea arta, de acele poze arse de un blitz prea puternic pentru scopul in care este facuta poza. Da! Ma refer la toate pozele de gen hi5 in care cineva isi etaleaza nu ma prind exact ce[ca nu se vede din cauza blitului] intr-o poza facuta eronat in oglinda cu un blitz care pur si simplu distruge "maretia" pozei.
Mai fata, mai esti frumoasa, intelegem, da' te rog nu iti mai fa poze ca strici aparatu'! Saracu' nu merita. Decat sa faci grozavii din astea mai bine pui un copil de 10 ani sa te deseneze. Pe cuvant! Ai avea mai mult succes.
Vrei sa-ti faci poza? Fa-ti. Da' opreste blitu' ala pe care mi-l bagi pe gat din prima clipa in care vad poza. Da. Sa stii ca exista posibilitatea aceea de a dezactiva blitzul[ai sti asta daca ai citi manualul aparatului care nu are nicio vina ca a ajuns pe mainile cuiva ca tine]. Aprinde becu' in baie. Fa-ti poza undeva unde ai bec dar in niciun caz nu mai folosi modul de noapte cand iti faci poze pe zi. Nu are rost! Intelegi?
A si daca tot ai bec incearca sa nu te pozezi in fata lui, adica sa pozezi si becul pentru ca efectul se numeste contre-jour[impotriva luminii] si din nou o sa iti iasa poza ca si cand ai fi cea mai jalnica tentativa de fotogafa[scriu asa doar pentru ca denumirea de fotograf revine celor care stiu cum sa manuiasca o camera digitala].
Nu stiu cat de mult o sa influenteze acest post pe cineva, dar e drept ca apetitul meu critic a fost satisfacut pe deplin asa ca eu mi-am atins scopul. Pe partea cealalta nu ai fi tu daca nu ai folosi blitzul cand iti faci poza intr-o incapere ce pentru tine este echivalenta cu studioul foto[cu toate acestea baia NU este acelasi lucru cu un studio profesionist;)].

Revin cu partea a II-a a povestii.Paula

Prizoniera amintirilor..

Nu inteleg de ce la ora asta nu dorm, cand mi-am propus sa fac asta de mult timp. Meanwhile, am facut destule chestii..

1. am dormit
2. am stat
3. nimic
4. am iesit cu prietenii
5. am fost la Artmania
6. am..

In principiu multe. Revenind.. Paula e in Franta, si da, trebuie sa recunosc ca ii simt lipsa. N-am pe cine stresa, si asta ma streseaza pe mine! Din lipsa de ocupatie am inceput sa ma uit la poze vechi [de vreo 4ani incoace]. Amintirile pur si simplu ma coplesesc. Toate momentele alea.. unde-s toate clipele DE NEUITAT petrecute[real sau online] cu ei? Surprinzator sau poate nu, unii nici nu-si mai aduc aminte de mine. Poate a fost mai bine asa, poate nu.. Ei bine, nici eu nu stiu. Ce-a fost a fost, si de ceva vreme a inceput un alt capitol al vietii mele care nu-i include si pe "acei ceilalti" [din fericire - sau nu].
NU VREAU SA-MI AMINTESC, DAR SE INTAMPLA!
Deschid un fisier plin cu poze.. dar nu orice fel de poze. Nici nu stiam ca mai am poze "d-astea" in pc. Speram sa le fi sters pe toate, dar am omis cateva. Desi in adancurile adancurilor mele, tanjeam dupa astfel de fotografii. Si nu mai pottttttt!! CAND O SA SE TERMINE? CAAAAND?! Ma simt rau. DA, MA SIMT RAU, INTELEGI?! NU, NU POTI INTELEGE, NICI EU NU POT. The weight of empty memories it's annoying.
And i can't faint the way i did before, don't turn your back on me.
Haaaaaaaaa! :-< [asta exprima starea mea - cine stie, cunoaste].
Cred ca ma duc in pat. Noapte buna! [si va las sa ascultati o piesa "tare faina"].



ps: scuzati-mi crizele de personalitate, dar chiar am avut nevoie sa scriu toate tampeniile astea.

Existam?

Trebuie sa recunosc: mi-a fost foarte dor de o zi ca asta. Pot sa afirm cu certitudine ca am avut parte de o zi superba - si am trait-o din plin. Nu o sa povestesc in detaliu, ci o sa precizez ca a avut 2elemente centrale: El & Friends.

Si acum, dupa cum v-ati obisnuit, urmeaza citatul [si comentariile de rigoare]:
"Nu traim decat pentru ca ne lipseste cunoasterea."

Imi pare rau ca nu am timp chiar acum sa scriu si sa comentez citatul [chiar aveam argumente pro si contra].. Daaarrrr se pare ca urmeaza partea a 2a din povestea Paulei. [pe care pana si eu o astept cu nerabdare]

Deeeciiiiii, see you around. Brb, presimt ca revin in vreo ora ! =))

Noaptea cand planetele s-au aliniat

O noapte adâncă se lăsă peste orașul încremenit. În parcul din apropierea hotelului parizian se întrevăd, pe o bancă pitită sub copaci, doi îndrăgostiți adunaţi într-o îmbrăţişare mută, dar plăcută amândurora.
Ascunsă sub zidul protector al braţelor lui, fetei i se mai zăresc ochii de o licărire stelară si vârful nasului turtit în pieptul iubitului, iar el, se vede bine, savurează în vanitate momentul în care neputinţa copilei ii cere tăcut ajutorul. O privire perversa si egoista scalda faptura de o divinitate greceasca. Frica de a nu o pierde se citeste in ochii lui si incearca cu orice mijloace sa simta ca o poseda, ca e a lui.
O tine strans in brate. Amandoi respira acelasi aer, adorandu-se reciproc in linistea complice.
O rafală de vânt rece le curmă infinitul apropierii, ea desprinzându-se din prinsoarea lui lacomă pentru a prinde o hârtie de ziar datată în "29 mai", ziua care tocmai trecuse. A avut norocul de a da tocmai peste prima pagină unde, scris cu litere de o şchioapă, se anunţă evenimentul astronomic al secolului: alinierea planetelor. Fericiţi că au prins acest spectacol sub zodia dragostei şi-au contopit buzele intr-o sărutare fierbinte.
Ea si-a intins acum trupul de ghiocel pe toată banca, sprijinindu-şi capul în poalele celui de lângă ea. Mâna lui jucăuşă îsi extinse teritoriul în zona sânilor plăpânzi, deasupra pieptului agitat. Degetele fine îi alunecă sub bluza subţire unde atentează la puritatea sânului de un alb înfiorător. Sunt amandoi cuprinsi intr-un joc al adolescenţei, intr-o leapşă a fiorilor dragostei, joc pe care îl joacă cu cea mai mare dăruire in noaptea in care planetele s-au aliniat.

To be continued...
Written by Paula at 1.02 am

When Harry met Sally..

Hey there again! Nu mi-am mai permis sa scriu pe aici de muuult timp, si pentru asta, ii multumesc Paulei ca a mai completat "golul" lasat de mine.
Referitor din nou la posturile tale, uite parerea mea despre tristete (nu retin unde am citit de fapt asta, dar mi-a placut la nebunie):


" Tristetea este o ruptura pasiva cu fiinta. "

-----------------------------------------------------------------------------------------------------

Si revenind la subiectul despre care vreau eu sa scriu acum..

A fost odata ca niciodata, pe un taram obisnuit si indepartat de Lumea Noua, o fata obisnuita, ce ducea o viata la fel de obisnuita, cu o familie si niste prieteni absolut (ghiciti voi cum).. Da! Obisnuiti. Pe acelasi taram se intampla sa traiasca un baiat banal, ce ducea o viata la fel de banala, cu o familie si niste prieteni absolut (ghiciti voi din nou cum).. Da! Banali.
Printr-o intamplare absolut (atentie cum).. NEOBISNUITA, s-au intalnit. Momentul respectiv a fost de nedescris. Unic. V-ati gandit vreodata ca pentru prima data cand vezi un om, faci cunostinta cu el, ai putea sa il imbratisezi astfel incat sa nu mai vrei sa-i dai drumul? Ei bine, ea a simtit pe pielea ei. Si el la fel.

EA -> EL: "Cand iti va fi dor de mine, cauta-ma pe cer. Fura scoica cea mai bizara. Priveste spre cel mai strain om. Gusta putin din oaza ta de liniste.. Sunt chiar aici!"

EL -> EA: "Nu ma astepta acum. Nu astepta sa regasesc ceva ce candva nu stiam ca exista. Nu ma astepta niciodata. Sunt chiar langa tine. Sunt cantecul pe care il auzi in fiecare zi.."

-----------------------------------------------------------------------------------------------------

Ok.. Am si eu momentele mele. Cred ca ar trebui sa merg la culcare. E tarziu.
Si dupa cum obisnuiam sa fac si pana acum, o sa las un citat la care sa "meditati":

"Oricat am fi de patrunsi de meritele noastre, suntem rosi de neliniste si nu cerem, spre a o depasi, decat sa fim inselati, sa primim incuviintarea de oriunde si de la oricine."

Bonne nuit! :)

Tristetea ca brand si dependenta

Ce titlu crud si totusi...
De cate ori nu ne-am trezit in postura victimei care incearca prin orice mijloace sa ii atraga pe cei din jur cu argumente indreptate spre partea sentimentala a omului? De cate ori nu ne-am atras asupra noastra o stare melancolica dinadins provocata pentru ca "dadea bine", pentru ca sufeream de "Sindromul centrului atentiei"?
Aceasta tristete voita a ajuns un cult al omenirii, devenind o nevoie a indivizilor. Noi nu cautam fericirea, ci tristetea din spatele acesteia. Ne place. Suntem o adunare de masochisti care asteapta mila cuiva dispus sa o ofere, iar cand in sfarsit ne gasim "fraierul" evitam sa mentionam ca aceasta durere este una placuta, cautata cu indarjire pana la aflarea ei.
De ce toate cartile contemporane au ca final drastica moarte a cuiva, despartiri si alte astfel de cruditati? Pentru ca acestea sunt cele care se vand. Pentru ca noi nu vrem sa vedem partea frumoasa a lucrurilor si ne simtim bine cand, empatici cu o poveste, lucrurile iau o turnura spre drastic, spre dezolant. Daca mai demult povestile cu happy end erau un cliseu acum au devenit o utopie.
Se pune intrebarea cu vesnicul "de ce?" in fata: de ce suntem consumatori de tristete? de ce ne place acea stare pe care vrem sa o obtinem chiar cu pretul sacrificiului?
Vindem si cumparam tristete in cantitati mari, iar lumea e intradevar un depozit alarmant de nefericire. E deja normal sa afisezi o privire nostalgica ce va atrage dupa ea mii de "ce ai patit?" cand tu stii de fapt care e marea ta problema. Esti dependent de suferinta.
Ca sa devii un om liber nu trebuie sa te lepezi de fericire pentru ca nefericirea
e cea cu nabadai.
P.S: ma duc sa imi iau doza zilnica de tristete;). Azi e din cărţi, mâine...cine poate şti?